Am o reţinere de obicei să citesc cărţi în care se vorbeşte despre cât de nasol a fost în comunism, dar chiar dacă o importantă parte din lectură ceea ce fac şi simt personajele se suprapune peste o Praga invadată de big red brother, asta nu face “Insuportabila uşurătate a fiinţei” mai puţin agreabilă. De altfel, chiar peisajul ăsta de dictatură comunistă ajută autorul să pună în discuţie comportamentul oamenilor într-un regim de forţă şi modul în care prezumata umanitate a lor se transformă în laşitate.

Dincolo de peisajul unui regim autoritar cu care personajele se luptă fiecare în felul lor, dincolo de analiza pe care cititorul ar trebui să o facă modului în care Tomas înţelege să-şi managerieze relaţia cu Tereza, pe care o iubeşte, dar pentru asta nu-l opreşte nimic să facă sex cu nenumărate alte femei, dincolo deci de toate acestea, Kundera dă naştere unei teorii despre căcat. Eu i-am spus “o nouă teorie a căcatului” pentru că sunt sigur că nu e primul scriitor din literatura universală care să se folosească de căcat pentru a încerca să transmită, la modul subtil, acel ceva. Din start, e necesar să înţelegeţi că nici nu fac mişto, nici nu e aceasta esenţa cărţii (deci nu renunţaţi la ideea de a citi Kundera doar pentru modalitatea prin care aleg eu să-i prezint cartea). Un citat ar fi ilustrativ:

[...] cum a murit de fapt fiul lui Stalin, Iakov. Prizonier în timpul celui de-al doilea război mondial, fusese internat în acelaşi lagăr de concentrare cu nişte ofiţeri englezi. [...] Englezilor nu le plăcea să-şi vadă latrinele spurcate cu căcat, chiar dacă era vorba de căcatul odraslei celui mai puternic bărbat al lumii, la vremea respectivă. Îi reproşau comportamentul şi el se socoti ofensat. Îi reproşară încă o dată şi încă o dată până într-o zi, când îl siliră să cureţe latrinele. Se supără, se luă la harţă cu ei, se bătu. În cele din urmă, ceru să fie primit în audienţă de comandantul lagărului, spre a-i solicita să arbitreze diferendul lor. Dar neamţul, prea înfumurat de importanţa sa, refuză o discuţie despre căcat. Fiul lui Stalin nu fu în stare să îndure umilinţa şi, adresând cerului cele mai cumplite înjurături ruseşti, se năpusti spre gardul cu sârmă ghimpată, încărcat cu electricitate, cu care era împrejmuit lagărul de concentrare – şi gata.

[...]

Fiul lui Stalin şi-a jertfit viaţa pe altarul căcatului. A muri pentru căcat nu înseamnă o moarte păgubită de semnificaţii. Nemţii care şi-au sacrificat viaţa pentru a extinde cât mai departe spre răsărit graniţele imperiului lor, ruşii care au murit pentru a face ca puterea lor să ajungă cât mai departe spre apus, da, aceştia au murit, într-adevăr, jertfindu-se pe altarul unei prostii, iar moartea lor e lipsită de sens, şi de orice valoare generală. În schimb, moartea odraslei lui Stalin a fost singura metaforă în toiul universalei imbecilităţi a războiului mondial.

Prin urmare, căcatul poate fi valorizat astfel încât să reprezinte ceva pentru care merită să mori, pe când expansiunea unui imperiu ajunge să fie un ideal (nici nu-i putem spune “de căcat”) lipsit de orice valoare.

Mergând pe firul eseistic, cuvântul-cheie este analizat dintr-o perspectivă fundamentală pentru multă lume: legătura Dumnezeu-căcat. Concluzionează astfel autorul:

Fără nici un fel de pregătire de ordin teologic, copilul din mine a înţeles, spontan, totala incompatibilitate între căcat şi Dumnezeu şi, drept urmare, fragilitatea tezei fundamentale a antropologiei creştine, potrivit căreia omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Una din două: ori omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului şi atunci Dumnezeu are intenstine, ori Dumnezeu nu are intestine, şi omul nu seamănă cu El.

La fel ca şi copilul de 5 ani care ajunsese la această concluzie, spune autorul, şi vechii gnostici simţeau că problema de mai sus trebuie tranşată cumva, motiv pentru care “Valentin, Marele Maestru al gnozei din secolul al doilea, afirma că Isus mânca, bea, dar nu defeca“. Prin urmare, se ajunge la un corolar, stabilindu-se că:

Căcatul e o problemă teologică mai dificilă decât răul. Dumnezeu i-a dăruit omului libertatea de acţiune şi, în ultimă instanţă, putem admite că El nu e răspunzător de crimele umanităţii. Dar, responsabilitatea căcatului îi revine în întregime celui care a creat omul, şi numai Lui.

Concluzia apare ca adevărată şi nu este lipsită de importanţă: pentru ceea ce suntem din naştere, nu purtăm nicio vină; pentru ceea ce facem ca urmare a utilizării creierului primit la naştere devenim responsabili, deoarece procesul de raţionare ne aparţine 100%. Faptul că ne căcăm şi pute nu e vina noastră, e vina Creatorului (ca să rămânem în rând cu metafora lui Kundera). Când tragem un glonţ în capul unui om sau exterminăm un milion de oameni, nu e decât vina celor care au tras/au comandat să se tragă.

Apropiat de această problemă, a responsabilităţii, Kundera mai are o concluzie cât se poate de bine sintetizată:

Adevărata bunătate a omului nu se poate mainfesta în toată puritatea şi în deplină libertate, decât faţă de cei care nu reprezintă nici o forţă. Adevăratul test moral al umanităţii (cel mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât scapă privirii noastre) sunt relaţiile sale cu cei ce se află la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atât de fundamental încât de aici decurg toate celelalte.

Prin urmare, moralitatea v-o puteţi măsura raportându-vă la comportamentul faţă de animale, cele care nu au o poziţie de forţă faţă de voi.

O imagine distinctă, raportat la “problematica căcatului”, o puteţi găsi la Suskind în “Porumbelul” şi la Brukner în “Luni de fiere“.

Ca concluzie (apropo de ce discutăm aici), principiile care decurg din această teorie a căcatului sunt:

1. Nu suntem vinovaţi de căcatul care iese din noi, ci de căcaturile pe care le facem altora.

2. Căcatul este o valoare pentru care merită să mori, mai ales dacă are legătură cu demnitatea ta. Subjugarea altora e un căcat fără valoare, pentru care mor doar proştii.

3. Moralitatea oamenilor se verifică prin raportare la relaţia lor cu animalele. Ea este una de căcat, dacă le are în vedere pe acestea ca simple obiecte.

De ajuns. Poate v-aţi scârbit de atâta căcat, deşi discuţia e una cât se poate de serioasă. Am vorbit însă destul pe tema asta. Vă sugerez să citiţi cartea dacă vă lipseşte o lectură originală. Dacă nu, măcar să reflectaţi puţin la teoria discutată.

]]> http://spreviitor.wordpress.com/2010/04/06/despre-o-noua-teorie-a-cacatului/feed/ 1 Futurologu' Kundera http://spreviitor.wordpress.com/2010/02/20/cei-mai-periculosi/ http://spreviitor.wordpress.com/2010/02/20/cei-mai-periculosi/#comments Sat, 20 Feb 2010 19:35:33 +0000 Futurologu' http://spreviitor.wordpress.com/?p=363 ]]> Nu e vorba de mafioţi sau bandele de prin sud care se înţeapă cu săbii. Nu e vorba nici de terorişti arabi sau alţi indivizi de genul ăsta. E vorba de avocaţi şi judecători. Ei sunt cei mai periculoşi. La volan! Cine zice? Zic mai mulţi: Juridice (de aici am aflat prima dată), Auto.ro, până şi Media Fax zice asta.

Ce e de fapt important la ştirea asta? E faptul că e inutilă! Studiul pe care se bazează ştirea e realizat pe nişte şoferi din SUA, care au accesat insurance.com şi care au recunoscut că au suferit sau au provocat accidente rutiere. HOLD THE LINE THERE! Observaţi cât e de relevant studiul. Intră unii pe un site oarecare de asigurări, bifează că au fost implicaţi într-un accident, mai bifează şi profesia şi BUM! there is your survey! Ce nu înţeleg e: dacă respondenţii se împart în persoane care au suferit (deci nu au fost de vină) şi care au cauzat (deci au fost de vină) accidente, sunt curios, ăia care au suferit accidente (în speţă avocaţii şi judecătorii) au intrat în rândul celor periculoşi la volan?

De fapt, ce m-a enervat pe mine de la început (da, asta e starea care mi-a creat-o) e modul în care s-au trezit cei de la Juridice să-şi facă singura ştire dintr-o zi de sâmbătă. Hai să dăm search pe goagăl după cuvinte cheie gen “avocat” sau “judecător” şi să facem o ştire de două rânduri, trei surcele.

Ca să vă dau un exemplu de studiu relevant la noi, dragi colegi de pe Juridice, mi-au fost suficiente două minute de goagăl cu searchul “cei mai periculoşi şoferi” ca să găsesc un studiu relevant pentru .RO: Cei mai periculoşi şoferi sunt tinerii, ne zicea, încă din 7.01.2010, Adevărul. Cred că voi pe atunci aşteptaţi popa cu sfinţitul redacţiei. Altfel nu îmi explic de ce logica voastră într-ale ştirilor relevante a cam intrat la apă. Fie ea şi sfinţită…

Citind despre scriitorii din postul anterior, am dat peste nişte reguli de scris edictate de aceştia şi mi-am amintit că mai strânsesem la un moment dat, într-un document, astfel de reguli din alte surse. M-am gândit că nu ar fi lipsit de importanţă să le fac o scurtă înşiruire.

A. Kurt Vonnegut, în cartea sa “Bagombo Snuff Box: Uncollected Short Fiction”, enumeră opt reguli de urmat pentru a scrie proză scurtă [urmează o traducere proprie, adaptată şi aproximativă - pentru varianta în engleză a se urma linkul de mai sus]:

1. Foloseşte timpul străinului care-ţi citeşte proza astfel încât să nu considere că l-a irosit.

2. Dă-i cititorului cel puţin un personaj pe care să vrea să-l susţină.

3. Fiecare personaj trebuie să vrea ceva, chiar dacă e vorba doar de un pahar cu apă.

4. Fiecare propoziţie trebuie fie să dezvăluie personajul, fie să dezvolte acţiunea.

5. Începe acţiunea prozei cât mai aproape de final.

6. Fii sadic. Oricât de inocente şi drăguţe sunt personajele principale, fă să li se întâmple lucruri îngrozitoare, pentru ca cititorul să vadă de ce sunt capabile (din ce sunt făcute).

7. Scrie pentru a mulţumi o singură persoană. Dacă deschizi fereastra pentru a face dragoste cu toată lumea, ca să zic aşa, povestea ta va face pneumonie.

8. Dă-le cititorilor cât mai multă informaţie. La dracu’ cu suspansul! Cititorii ar trebui să aibă suficiente informaţii despre ce se întâmplă în povestire, unde şi de ce, încât să poată termina povestirea singuri, în cazul în care gândacii ar mânca ultimele pagini.

Vonnegut adaugă că Flannery O’Connor (cunoscută prozatoare şi eseistă americană) a încălcat toate regulile de mai sus, mai puţin prima şi că marii scriitori tind să facă asta.

B. George Orwell, în cartea “Politics and the English Language” oferă şase reguli pentru scriitori:

1. Nu folosi o metaforă, comparaţie, sau altă figură de stil pe care o găseşti, de obicei, în alte cărţi.

2. Nu folosi un cuvânt lung când unul scurt e la fel de potrivit.

3. Dacă e posibil să înlături un cuvânt din text, fă-o.

4. Nu folosi o expresie străină, un cuvânt de specialitate sau un cuvânt din jargon dacă nu poţi identifica un echivalent în engleza (româna, în cazul nostru) uzuală.

5. Nu folosi diateza pasivă când o poţi folosi pe cea activă.

6. Mai bine încalcă oricare dintre regulile de mai sus, decât să spui ceva de-a dreptul barbar.

Regulile de mai sus, detaliate şi explicate le găsiţi şi aici.

C. Închei cu câteva din regulile de scris pe care le-am notat într-o întâlnire cu Pavel Coruţ. Sunt sigur că nu sunt secrete de stat şi că nu se va supăra că le fac publice:

1. Foloseşte propoziţie şi frază scurtă.

2. Foloseşte mult optimism şi umor.

3. Scrie pentru viaţă sănătoasă, curată, prosperă, demnă. Scrie pentru a dezvolta latura pozitivă din oameni. Scrie cum te inspiră viaţa. Scrie ce-ai trăit tu sau alţii.

4. Nu imagina orori.

5. Pe cât posibil nu te contrazice.

6. Trezeşte sentimente şi idealuri frumoase, scrie mobilizant.

7. Nu scrie când eşti supărat sau trist.

8. Nu fă compromisuri ideologice.

9. Foloseşte interjecţia, interogaţia, exclamaţia, umorul, argoul.

10. Întreabă-te ce vor să citească oamenii.

11. Scrie pentru a forma personalităţi puternice, de învingător. Pentru aceasta studiază psihologia.

12. Trezeşte interesul din primele rânduri şi menţine-l treaz. Dă titluri sugestive.

13. Creează-ţi propriul stil.

14. Stabileşte-ţi cu precizie domeniul pe care-l ataci.

15. Scrie pentru toate tipurile de oameni: femei, bărbaţi, tineri, maturi, bătrâni.

16. Calculează efectul psihologic al fiecărui banc, al fiecărei glume sau zvon.

17. Scrie pentru a lumina. Demolează neadevăruri flagrante şi periculoase. Răspândeşte idei adevărate şi folositoare.

18. Nu şoca cititorii.

19. Sugestionează pozitiv cititorii.

20. Munceşte mult pentru a schiţa personalitatea eroului.

21. NU confunda realitatea cu ficţiunea.

22. Nu fă legături ilogice între diferite elemente ale realităţii.

23. Nu te teme să scrii orice, în limitele moralei şi al bunului simţ.

24. Foloseşte cuvinte simple pentru a fi înţeles.

25. Scrie cu credinţă în Viaţă, în Om, în Ordine, Dreptate, Adevăr, Cinste, Omenie, Viitor, oricât de negativă ar fi situaţia.

Dacă v-am făcut curioşi, poate găsiţi regulile descrise de alţi scriitori şi îmi daţi şi mie de ştire.

Şi dacă, întâmplător, aveţi ca hobby scrisul, cei de la Revista Scriitorului premiază cu 100 Euro/lună cea mai bună proză scurtă dintre cele pe care le primesc. Mai multe despre ei, aici.

1. “Pianul mecanic” al lui Kurt Vonnegut. Chiar fain. Da’, fain, fain! Citisem “Abatorul cinci”. Să tot fie vreo patru ani de atunci. Carte care nu m-a făcut fan Vonegut. Dar acum pot să zic că îs. Şi cum să nu fii? Citiţi asta:

” - Teza mea de doctorat a ocupat locul trei pe regiune, ca lungime, dintre toate tezele din toate specialităţile din acel an – opt sute nouăzeci şi şase de pagini, la două rânduri, cu margini înguste. [...]
- Eu sunt doctor în căcat de vacă, căcat de porc şi căcat de găină, spuse el. Când voi, doctorii, o să vă hotărâţi ce vreţi, mă găsiţi în grajd, unde îmi adun teza cu lopata.“

No offence viitorilor sau actualilor doctori în [you name it]! Citatul nu reprezintă esenţa cărţii, ci gradul ei de inteligenţă reflectat de umorul lui Vonnegut. De fapt, cartea e despre un presupus viitor, în care maşinile înlocuiesc oamenii cam în toate muncile, singurii rămaşi importanţi fiind inginerii şi managerii. Restu’ lumii, la Emanaţii şi Epave (aşa se numeşte categoria profesională unde lucrează plebea). Criteriul de delimitare a oamenilor nu sunt banii, ci IQ-ul, aşa că atenţie copii! că dacă ficţiunea lui Vonnegut devine realitate la un moment dat, trebuie să fiţi deştepţi. Aşa că burta, mâna şi ochii pe carte. Orice carte. Sau hai să fim totuşi un pic selectivi: nu chiar pe orice carte.

Nu subiectul şi naraţiunea fac însă din carte una de nota 10 (nu că ar fi ceva în neregulă cu aceste aspecte), ci stilul în care este scrisă. Culmea, Pianul mecanic e debutul lui Vonnegut şi mi s-a părut mai bun decât Abatorul Cinci. Autorul dă la un moment dat note cărţilor pe care le-a scris, în una dintre cărţile sale, “Palm Sunday”. Pianului îi dă B (după calificativele occidentale) şi Abatorului A plus. Eu aş înclina să le notez exact invers.

Au mai scris pe la noi de “Pian” şi defuncta din punct de vedere virtual , Terorista – aici (ea scrie, de fapt, mai amplu despre autor şi despre pasiunea ei despre el); Ionuca – aici şi… cam atâta am găsit eu. Culmea! Bookblogul nu are recenzie despre această carte. Hm… Nota 4 pentru asta.

2. “Eseu despre orbire” al lui Jose Saramago. Impresionant! Sau cum zice o recenzie întâmplător găsită: The WOW! element. Indeed, cartea a fost WOW! La fel de adevărat e că a fost terifiantă sau grotescă, după cum reţine Ionuca în recenzia sa. Nici mie nu îmi vine să vă stric plăcerea de a vă lăsa să o savuraţi în întregime, aşa că nu vă zic nimic mai mult despre ea.

Interesant în ceea ce îi priveşte pe cei doi autori e că ambii au fost socialişti (Vonnegut a fost influenţat de aceştia, Saramago a fost înscris în partidul comunist portughez) şi ambii sunt atei/umanişti declaraţi. Vonnegut a fost chiar preşedintele onorific al Asociaţiei Umaniste Americane (AHA), preluând funcţia de la Isaac Asimov. Într-o scrisoare către membrii AHA, Vonnegut scria: “I am a humanist, which means, in part, that I have tried to behave decently without expectations of rewards or punishments after I am dead“.

Interesante sunt şi ultimele cuvinte scrise de Vonnegut în ultima lui carte:

“When the last living thing
Has died on account of us,
How poetical it would be
If Earth could say,
In a voice floating up
Perhaps
From the floor
Of the Grand Canyon,
“It is done.
People did not like it here.“

Vonnegut a murit în 11 aprilie 2007. Saramago încă trăieşte şi are 87 de ani. Tocmai a terminat ultima sa carte, “Cain”, se pare, la fel de controversată ca şi “Evanghelia după Isus Cristos”. Despre “Cain”, Saramago spune că tratează problema uciderii lui Abel, de către fratele său Cain, subliinind faptul că “Dumnezeu este adevăratul responsabil. Dumnezeu, cel care ar fi trebuit să respecte munca fiecăruia, l-a dispreţuit pe unul şi l-a pus în valoare pe celălalt. Atitudinea lui Dumnezeu este de neiertat“.

Cam atât pentru acest început de an. Acum citesc Milan Kundera -  “Insuportabila uşurătate a fiinţei“, care începe promiţător. Am mai început şi Mircea Eliade – “Fragmentarium”, ceva eseuri.

Concluzia mea: CITIŢI! Puţine lucruri sunt mai mulţumitoare ca o carte bună.

]]> http://spreviitor.wordpress.com/2010/01/09/despre-carti/feed/ 0 Futurologu' pianulmecanic eseu http://spreviitor.wordpress.com/2010/01/01/2010-sfarsitul-lumii/ http://spreviitor.wordpress.com/2010/01/01/2010-sfarsitul-lumii/#comments Fri, 01 Jan 2010 21:57:12 +0000 Futurologu' http://spreviitor.wordpress.com/?p=333 ]]> Aţi tresărit? Mă bucur că nu. Vă este clar că un asemenea titlu aduce trafic? Şi mie, motiv pentru care îl folosesc, eventual, o dată pe an, de distracţie.

De fapt, vroiam doar să postez ceva în această primă zi de an. Nimic important, nimic de esenţă. De pe la alţii, şi bune şi stupide. So, here we go:

1. Un interviu cu o persoană care m-a impresionat în mod plăcut, cu atât mai mult cu cât am o părere foarte proastă despre presa din RO şi despre jurnalişti, în general. Fără prezentări (o va face la final interviul), I give you MONA DÎRŢU!

2. Ruşii scumpesc vodka votca (vedeţi DEXul) în încercarea de a reduce alcoolismul. Criticii spun că nu se va reuşi decât creşterea comerţului ilicit al acestui produs. Nici la noi nu ar strica o asemenea măsură. Prea mulţi au păreri de oameni beţi.

3. 16 persoane rănite de petarde în Bucureşti de Anul nou. Aşa, şi?

4. Cu mare tristeţe în glas trebuie să anunţ că nimic nu mai e ce a fost. Dacă până şi “clar-văzătorii” publică lucrări cu titlul: “2010 – previziuni aproximative“. Adică se vedea prin ceaţă? Băuse prea mult ca să-şi inducă starea de transă şi când s-a trezit şi-a adus aminte aproximativ ce a aflat, la fel ca după o noapte de beţie în care nu ştii dacă ai pupat o blondă, o roşcată, o brunetă sau câinele? Citiţi articolul, faceţi-l bookmark şi ţineţi minte “previziunile” pe care le fac eu mai jos, ca să vedeţi care se adeveresc:

a) Va fi cel puţin un atenat împotriva lui Obama; atentatul va consta în stropirea cu apă sfinţită a acestuia, ca să ia foc şi să se întoarcă în Iad de unde a venit (nu vă e clar că e diavol, nu vedeţi ce negru e?);

b) Papa se va îmbolnăvi. E adevărat. Dar nu în 2013, ci în 2010, prin aprilie. Şi nu de vreo boală, ci de nervi. De nervi că Facebook nu a fost de acord să adauge un “dislike” button;

c) Se va găsi leacul pentru cancer, dar şi cel pentru prostie. Pentru a doua boală însă va fi mai greu de implementat tratamentul fiindcă va exista o opoziţie acerbă din partea pacienţilor;

d) Băsescu va mai lovi un copil cu pumnul în gură. După aceea îşi va da seama că e Boc. Se va preface că, de fapt, a vrut să-l protejeze de un raton (racoon) care tocmai intra în încăpere, gata să-l muşte;

e) Se va desfăşura un meci amical de box între atei şi religioşi. Scorul la pauză va fi 0-0. Ulterior, meciul se va suspenda pe motiv de off-topic (side).

Cam atât. Voi reveni cu chestiuni mai serioase când îmi permite starea (materială).

În turul 1 am votat cu Cernea, doar nu l-am promovat degeaba aici. În turul 2, votez tot cu el. Trebuie să îmi iau doar un pix cu mine. Hai la votare, desemnaţi-vă singuri candidatul ideal! Creştinii ar putea vota cu Dumnezeu sau Iisus, ateii cu nimeni sau cu Cernea, sataniştii cu dracu sau cu taică-su şi lesbienele sau homosexualii cu Cabral sau co-prezentatorul său out of fashion.

Oricum, dacă iese G. sau B. mă angajez la indivizii de mai jos:

]]> http://spreviitor.wordpress.com/2009/12/01/superoferta-cinci-ani-fara-presedinte/feed/ 1 Futurologu' image004 Executam pute http://spreviitor.wordpress.com/2009/09/27/vremuri-gingase/ http://spreviitor.wordpress.com/2009/09/27/vremuri-gingase/#comments Sun, 27 Sep 2009 19:10:54 +0000 Futurologu' http://spreviitor.wordpress.com/?p=317 ]]> Dar spune-mi Arhio

În aceste vremuri gingaşe de latrină cum trebuie vărsat sângele?

Cu grijă stăpâne să nu păteze.

Ovidiu Genaru

din volumul Trandafir cu venele tăiate

“- Atunci fă-te un mare ratat! Îl împunse Adrian.

- Asta e nenorocirea. Am încercat şi n-am nici talentul acesta.“

De aici, şi titlul postării. Sorescu nu pare că s-a chinuit prea mult până să creeze un stil cât se poate de original şi surprinzător de plăcut. Luaţi în considerare că scriitura datează 1973-1975, deci perioada comunistă, din care puţină lume a scăpat neetichetată – pe drept sau nu – poet de curte al Tovarăşului (de altfel, ediţia de care vă vorbesc aici este cea necenzurată, restituită postum de către editura Art, care a avut în vedere aşa numitul Manuscris B al romanului).

Nimic nu-l poate ajuta pe Sorescu să scape de eticheta primă de poet, după cum stau mărturie citatele de mai jos:

“Când ajunseră la Vadul Oii, se întunecase. «Behăie întunericul pe-aici»“.

“Dacă o să ajung vreodată să îmi scriu memoriile, o să cer autorizaţie să îmi citesc viaţa“.

De fapt, cam toată cartea se bucură de acest stil poetic în proză, dincolo de a fi un roman liric. Nu, romanul e cât se poate de epic, poate nu epic în sensul unei acţiuni narative clasice, ci de o naraţiune care dă cadrul perfect pentru tot ceea ce Sorescu vrea să discute printre rânduri, într-un înşelător plan secund (care e, în fapt, principalul).

Poate cea mai bună replică din roman, demnă chiar de un stand up comedy e următoarea: “Dacă te mai îngroapă a doua oară, ai mierlit-o. Ştii că nici Lazăr n-a înviat decât o dată. Când a murit a doua oară, Iisus şi-a luat mâna de pe el. «Gata, jigodie, mai ţine-te şi singur pe picioare, n-o să te învii la infinit.»“

Cei care iubesc pictura vor avea parte de o lecţie interesantă, întreruptă de o tovarăşă prezentată de autor astfel:

“Desigur, faţă de subtilităţile picturii abstracte, această femeie ruptă din realitate, cu tencuială cu tot – era plină de noroi pe pulpe, pe mâini –, părea mult mai suculentă.

- Tot la şedinţă şi dumneavoastră? întrebă Florica – aşa spuse c-o cheamă –, stând parcă ghemuită lângă portieră, neîndrăznind să se simtă chiar bine de tot în maşină, ca şi când maşina ar fi fost o perversiune.

«Îi place, dar nu chiar aşa dintr-odată» gândi Val.“

Descrierea e una scăpată de rigorile moralei vremurilor, rigori reflectate în paragrafele cenzurate şi reliefate prin boldare în textul publicat în 2008. Bineînţeles, cenzurarea textului s-a raportat în primul rând la paragrafele contra-ideologice.

Una dintre cele mai frumoase imagini filosofice ale cărţii e în ton cu romanul, care, pe ansamblu analizează relaţia bărbat-femeie, ancorată în socialul momentului:

“Aici Constantiniu făcu o digresiune «filosofică». Spuse că, în loc să se facă cheltuieli aşa de mari cu cucerirea spaţiului cosmic, ar trebui să se îndrepte cercetările în direcţia «eternului» feminin. Ar costa şi mai ieftin şi rezultatele ar fi şi mai spectaculoase. Pentru că să zicem că omul ajunge în lună. Ce-o să găsească acolo? Piatră lângă piatră. Însă sufletul tovarăşei noastre de viaţă este un cosmos mult mai misterios şi mai accidentat. El, în ceea ce-l priveşte, se consideră un cosmonaut voluntar care a pornit în exploatarea eternului feminin.“

Romanul e excelent, merită nota 10, cu atât mai mult cu cât e parte a literaturii române, ce începe să fie încurajată în ultimul timp. Peste toate, modul de a folosi înţelesul cuvintelor este o semnătură inconfundabilă a lui Sorescu, lucru ce face din “Trei dinţi din faţă” o reeditare de succes.

“Plimbându-mă puţin prin parc, am aruncat cu pietricele în lac – să fac cercuri – şi, poate nu o să mă crezi, dar toate mi-au ieşit vicioase.“

PS: Singur printre poeţi e debutul poetic al lui Sorescu. Vi-l recomand, normal, ce credeaţi?!

Voi fi scurt. Voi strânge semnături pentru Remus Cernea şi vă voi sugera să-l votaţi. Nu mai am treabă cu politica de prin 2003, când, şi atunci, eram în alt partid decât cele clasice. Mişcarea aia a dispărut (din păcate). De atunci n-am mai zărit nimic AltCeva.

Chiar dacă pornim cu ideea, clasică de altfel la noi, “ce şanse are şi ăsta?”, prezidenţiabilul Cernea vrea sa arate că nu e imposibil să ai o voce total distinctă de restul clasei politice. Ce-i dacă eventual ieşi pe locul ipotetic doi? Sau 14? Ai o voce distinctă? Zici ceva în care crezi şi tu şi restul nehotărâţilor? În cazul ăsta, poate în 5 ani, le va tremura curul marinarului sau prostănacului (n-are rost să vorbim de Floricică liberală, e cam şters).

Pe cai că se filmează deci, adică la strâns semnături de la colegi & prieteni. Toate informaţiile necesare le aveţi aici.