Dar spune-mi Arhio

În aceste vremuri gingaşe de latrină cum trebuie vărsat sângele?

Cu grijă stăpâne să nu păteze.

Ovidiu Genaru

din volumul Trandafir cu venele tăiate

Impresia asta mi-a lăsat-o despre Sorescu romanul “Trei dinţi din faţă”. Nu e suficient să deschizi cartea şi să citeşti. Trebuie să aştepţi ca ea să te învăluie în povestea tipărită în paginile ei, pentru a putea înţelege complet că “Trei dinţi din faţă” nu e titlul unei parodii. Eventual e al unei tragi-comedii.

“- Atunci fă-te un mare ratat! Îl împunse Adrian.

- Asta e nenorocirea. Am încercat şi n-am nici talentul acesta.“

De aici, şi titlul postării. Sorescu nu pare că s-a chinuit prea mult până să creeze un stil cât se poate de original şi surprinzător de plăcut. Luaţi în considerare că scriitura datează 1973-1975, deci perioada comunistă, din care puţină lume a scăpat neetichetată – pe drept sau nu – poet de curte al Tovarăşului (de altfel, ediţia de care vă vorbesc aici este cea necenzurată, restituită postum de către editura Art, care a avut în vedere aşa numitul Manuscris B al romanului).

Nimic nu-l poate ajuta pe Sorescu să scape de eticheta primă de poet, după cum stau mărturie citatele de mai jos:

“Când ajunseră la Vadul Oii, se întunecase. «Behăie întunericul pe-aici»“.

“Dacă o să ajung vreodată să îmi scriu memoriile, o să cer autorizaţie să îmi citesc viaţa“.

De fapt, cam toată cartea se bucură de acest stil poetic în proză, dincolo de a fi un roman liric. Nu, romanul e cât se poate de epic, poate nu epic în sensul unei acţiuni narative clasice, ci de o naraţiune care dă cadrul perfect pentru tot ceea ce Sorescu vrea să discute printre rânduri, într-un înşelător plan secund (care e, în fapt, principalul).

Poate cea mai bună replică din roman, demnă chiar de un stand up comedy e următoarea: “Dacă te mai îngroapă a doua oară, ai mierlit-o. Ştii că nici Lazăr n-a înviat decât o dată. Când a murit a doua oară, Iisus şi-a luat mâna de pe el. «Gata, jigodie, mai ţine-te şi singur pe picioare, n-o să te învii la infinit.»“

Cei care iubesc pictura vor avea parte de o lecţie interesantă, întreruptă de o tovarăşă prezentată de autor astfel:

“Desigur, faţă de subtilităţile picturii abstracte, această femeie ruptă din realitate, cu tencuială cu tot – era plină de noroi pe pulpe, pe mâini –, părea mult mai suculentă.

- Tot la şedinţă şi dumneavoastră? întrebă Florica – aşa spuse c-o cheamă –, stând parcă ghemuită lângă portieră, neîndrăznind să se simtă chiar bine de tot în maşină, ca şi când maşina ar fi fost o perversiune.

«Îi place, dar nu chiar aşa dintr-odată» gândi Val.“

Descrierea e una scăpată de rigorile moralei vremurilor, rigori reflectate în paragrafele cenzurate şi reliefate prin boldare în textul publicat în 2008. Bineînţeles, cenzurarea textului s-a raportat în primul rând la paragrafele contra-ideologice.

Una dintre cele mai frumoase imagini filosofice ale cărţii e în ton cu romanul, care, pe ansamblu analizează relaţia bărbat-femeie, ancorată în socialul momentului:

“Aici Constantiniu făcu o digresiune «filosofică». Spuse că, în loc să se facă cheltuieli aşa de mari cu cucerirea spaţiului cosmic, ar trebui să se îndrepte cercetările în direcţia «eternului» feminin. Ar costa şi mai ieftin şi rezultatele ar fi şi mai spectaculoase. Pentru că să zicem că omul ajunge în lună. Ce-o să găsească acolo? Piatră lângă piatră. Însă sufletul tovarăşei noastre de viaţă este un cosmos mult mai misterios şi mai accidentat. El, în ceea ce-l priveşte, se consideră un cosmonaut voluntar care a pornit în exploatarea eternului feminin.“

Romanul e excelent, merită nota 10, cu atât mai mult cu cât e parte a literaturii române, ce începe să fie încurajată în ultimul timp. Peste toate, modul de a folosi înţelesul cuvintelor este o semnătură inconfundabilă a lui Sorescu, lucru ce face din “Trei dinţi din faţă” o reeditare de succes.

“Plimbându-mă puţin prin parc, am aruncat cu pietricele în lac – să fac cercuri – şi, poate nu o să mă crezi, dar toate mi-au ieşit vicioase.“

PS: Singur printre poeţi e debutul poetic al lui Sorescu. Vi-l recomand, normal, ce credeaţi?!

sau “(Ctrl)+Alt+Ceva în loc de ctrl+alt+delete (sau Same shit)”

Voi fi scurt. Voi strânge semnături pentru Remus Cernea şi vă voi sugera să-l votaţi. Nu mai am treabă cu politica de prin 2003, când, şi atunci, eram în alt partid decât cele clasice. Mişcarea aia a dispărut (din păcate). De atunci n-am mai zărit nimic AltCeva.

Chiar dacă pornim cu ideea, clasică de altfel la noi, “ce şanse are şi ăsta?”, prezidenţiabilul Cernea vrea sa arate că nu e imposibil să ai o voce total distinctă de restul clasei politice. Ce-i dacă eventual ieşi pe locul ipotetic doi? Sau 14? Ai o voce distinctă? Zici ceva în care crezi şi tu şi restul nehotărâţilor? În cazul ăsta, poate în 5 ani, le va tremura curul marinarului sau prostănacului (n-are rost să vorbim de Floricică liberală, e cam şters).

Pe cai că se filmează deci, adică la strâns semnături de la colegi & prieteni. Toate informaţiile necesare le aveţi aici.

Citesc “Inteligenţa materiei” a lui Dumitru Constantin Dulcan. E o carte care se autorecomandă ca fiind Bestseller al anilor ‘80. În România, bineînţeles.

Nu pentru asta v-o recomand, însă. Şi fac asta, ajuns fiind cu cititul doar la pagina 99 (din 443). E o carte echilibrată, nedorind (până acum cel puţin) să tragă concluzii pripite sau definitive. E o carte care încearcă să ofere nişte răspunsuri asupra problemelor pe care majoritatea le considerăm fundamentale. Pentru început, porneşte în identificarea unei unităţi în natură raportat la conceptul de sistem nervos şi de transmitere a informaţiei. Astfel, până şi organismele unicelulare, la care nu se poate identifica un sistem nervos au un comportament identic din acest punct de vedere.

Nu vă stric plăcerea lecturii, ci v-o recomand. Bineînţeles, e necesar, ca în orice care ţine de aspecte fundamentale ale acestei lumi, să vă “porniţi” gândirea critică, filtrul conştiinţei, să nu îmbrăţişaţi o opinie doar pentru aparenţa sa seducătoare. Pentru că înotaţi în ape necartografiate complet sau clasificate, după cum zice titlul: “Here be dragons”.

În ton cu un post anterior, cei de la Hotnews ne spun despre Consiliul Evreilor din Germania care este de acord să se reediteze cartea manifest a lui Adolf Hitler. Dacă citiţi articolul observaţi că motivul nu e libertatea de expresie, ci “există riscul ca şarlatanii şi neo-naziştii să profite de această carte detestabilă, după ce Bavaria nu va mai deţine drepturile de autor. Cred că este bine să pregătim o ediţie critică şi bine documentată până la acel moment”, a declarat Wolfgang Heubisch, ministrul pentru Ştiinţă şi Cercetare al Bavariei.

Deci ministrul Ştiinţei şi Cercetării al Bavariei doreşte să publice Mein Kampf nu pentru ca oamenii secolului 21 (care, oricum, au acces la această carte pe net – link postat pentru dovedirea afirmaţiei, nu pentru răspândirea unei scrieri interzise) să citească această carte, dacă se obosesc să o citească, trecând-o prin filtrul propriei gândiri şi hotărând în consecinţă cum e aceasta, ci pentru ca, din start, să i se spună cititorului de ce nu e bună (adnotări critice).

Nu subscriu unui asemenea concept de libertate de gîndire sau conştiinţă. Trăim într-o colivie desenată prea devreme de unii, colivie care nu ne încurajează să privim în afara ei, fiindcă e mată. Iar dacă încercăm să ieşim, şi, prin absurd, reuşim, ne aşteaptă în afara ei, un minstru al ŞTIINŢEI şi CERCETĂRII care îţi pune în faţă un Mein Kampf la fel de mat.

Curat “1984“, coane Fănică!

Andrew Crumey, “Muzică într-o limbă străină”, Ed. Univers, 2009, Colecţia Cotidianul

“Ea mă întreba (după cum era normal în astfel de momente) la ce mă gândeam. Aşa încât a trebuit să găsesc rapid un răspuns adecvat. [...] I-am spus că «nu mă gândeam la nimic».”

După cum îi spune şi titlul totul este într-o “limbă” străină. Nu vă lăsaţi intimidaţi de începutul mai carnal (pe mine, recunosc, asta m-a făcut să-mi pară cartea mai interesantă – ştiu, sunt superficial, ce să spun de voi atunci care citiţi blogu’ ăsta). De asemenea, nu vă lăsaţi intimidaţi de cum curge cartea, nu strâmbaţi din nas, strângeţi, eventual, din dinţi şi mergeţi mai departe. Dincolo de vârtejul în care s-ar putea să vă prindă, vârtej deloc nedătător de greaţă, la propriu, fiindcă începutul devine mijloc, şi sfârşit şi iar început şi tot aşa de o mie de ori, e o lectură care, într-un final, e extrem de reconfortantă şi de mulţumitoare şi de punătoare pe gânduri (dacă îmi este permisă o asemenea aberaţie lingvistică).

Stilul lui Crumey e dincolo de ceva care să fi întâlnit până acum, e (permiteţi-mi un clişeu) demenţial, e foarte vizual şi foarte imprimat în hârtie, nu zboară imediat ce ai trecut la rândul următor, nu se pierde. Recunosc, e greu de urmărit, dar după ce citiţi cartea o să fiţi de acord cu mine că o lectură care te ţine încurcat, în priză, alert, chiar confuz e, pe undeva, mult mai plăcută decât una liniară.

Dincolo de toate, Crumey are Ph.D-ul în fizică, iar din carte răzbate serios pasiunea lui pentru muzică.

Dacă aveţi nevoie de o lectură provocatoare, asta e!

PS: 1. Păcat de traducere (Dana Covăceanu), mi s-a părut defazată în timpuri, dar nevăzând textul original, nu zic mai multe. Hotărâţi fiecare, dar aşteptaţi-vă să fiţi dezamăgiţi un pic.

2. La categoria NO COMMENT: tehnoredactarea (Constantin Niţă) – Nici o treabă cu ea, mă băiatule!

Prietenii noştri de pe Juridice.ro ne informează că primarul Constanţei – Mazăre va fi cercetat penal pentru portul unei uniforme cu însemne naziste în cadrul unei prezentări de modă.

Haideţi să ne ocupăm pe rând de această ştire:

1. Aici aveţi clipul cu Mazăre defilând în uniforma respectivă. La secunda 35 (deci T=0,35) se observă că acel vultur care într-adevăr are în gheare pe original o zvastică, are însemnul nazist acoperit cu o ţintă de metal (sau ceva de genul acela). Procurorii au astfel de rezolvat problema dacă acel însemn mai e sau nu nazist prin modificarea sa.

2. Pe centură apare într-adevăr un vultur cu o zvastică în gheare şi cu lozinca: “Gott mit uns” (Dumnezeu este cu noi). Deja de aici, după OUG 31/2002, treaba devine cam penală, fiindcă aici zvastica nu mai este acoperită.

3. De asemenea, crucea de fier care este purtată în piept, în partea stângă,  este o decoraţie militară a Regatului Prusiei şi apoi a Germaniei, din timpul regelui prusac Frederik Wilhelm III, care a instituit-o la 10 mai 1813. Această decoraţie există şi în prezent fiind distincţie germană oficială care se acordă militarilor pe timp de război (sursa). Prin urmare, aceasta nu este considerată un însemn nazist.

4. O ultimă problemă juridică e cea ridicată de art. 4 alin. 3 al OUG 31/2002, care stabileşte că utilizarea în public a simbolurilor fasciste nu se pedepseşte dacă fapta este săvârşită “în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei”. Aşadar, putem cosidera parada de modă ca fiind o faptă comisă în interesul artei? Mazăre are nevoie de un avocat bun, care să speculeze această derogare dată de textul legal.

Ca fapt divers: căutând să mă lămuresc cum stă treaba cu însemnele naziste, am găsit pe site-ul de limbă română www.okazii.ro, spre vânzare, însemne fasciste. Pentru exemplificare aici şi aici. Domnii procurori ce fac? N-avem nişte infracţiuni de art. 4, aşa, un pic?

[Precizare pentru cei prea scrupuloşi în interpretarea textului OUG 31/2002: toate linkurile prezentate în postul de mai sus cu legătură spre alte site-uri ce conţin simboluri fasciste sunt date în scop de dovedire a afirmaţiilor ca urmare a cercetării subiectului dezbătut, nu în scopul răspândirii sau promovării lor.]

Un clip de vacanţă: Geneza biblică pe format ştiinţific. De TLP găsită.

Via TLP, pe care îl citesc de ceva timp şi care, dincolo de tonul categoric şi numărul mare de posturi/zi, are des articole interesante, l-am descoperit pe Richard P. Feynman. Mi se pare, la o primă vedere, dincolo de ceea ce îl recomandă cel mai mult, premiul Nobel în Fizică, un om de bun simţ, cum de altfel sunt majoritatea oamenilor de ştiinţă. Nu-mi place să postez biografii, e treaba fiecăruia să se delecteze sau nu cu aşa ceva, dar clipul ce urmează, pare de esenţa acestui om şi de fapt de esenţa a cum ar trebui să gândească omul secolului 21.

“Cred că e mult mai interesant să trăieşti fără a ştii decât să ai răspunsuri care ar putea să fie greşite. (…) Nu mă simt speriat de faptul că nu cunosc explicaţia anumitor lucruri.”

Vizionare plăcută şi sper să cugetaţi un pic la ceea ce zice Feynman.

PS: Tocmai mi-am cumpărat o carte a acestuia: “Şase lecţii uşoare”. Sper să scriu curând despre ea.

Pavel Coruţ, Îngeri rebeli, Ed. Pavel Coruţ, Bucureşti, 2009, 709 pagini

Sex ratio şi existenţa Divinităţii

(urmează un post lung şi plictisitor)

Vreau să fac o mărturisire din start. Frumuseţea argumentului care îl voi expune mai jos m-a sedus şi pe mine la primele citiri. Când l-am privind însă cu doi, nu doar cu un ochi critic, mi-am dat seama că nu e neaparat ceea ce vrea să fie – argumentul că există Divinitate, respectiv că aceasta ne influenţează, într-un anume fel, naşterea:

“[…] Cineva determină concepţia şi naşterea noastră, în proporţii aproximativ egale, băieţi şi fete. Dacă timp de 30 de ani s-ar naşte numai băieţi sau numai fete, Omenirea ar dispărea. Cine menţine echilibrul atât de riguros între cele două sexe?”

Pavel Coruţ, “Îngeri rebeli”, p. 649

Urmează, conclusiv, că aceasta ar fi Divinitatea şi, conclusiv (nu neapărat concluzie pe care o trage autorul aici, dar am citit acest argument atunci când dorea să demonstreze existenţa Divinităţii), că ea există.

Pentru a susţine acest argument sunt date două exemple:

a) după Cel de-al Doilea Război Mondial, în care au murit mai mult bărbaţi decât femei, s-au născut preponderent mai mult bărbaţi pentru a reface echilibrul de 50/50;

b) când s-a reuşit predeterminarea sexului copilului înainte de naştere, asiaticii au ales să aibă mai mult băieţi; în zona respectivă, ulterior naşterii preponderente de băieţi, s-a refăcut echilibrul prin naşteri de fete.

Problema naşterii relativ egale de masculi şi femele (folosesc acest termen, deoarece această caracteristică e întâlnită şi la animale), acel sex ratio sau proporţia dintre exemplarele de sex masculin şi cele de sex feminin, a preocupat oamenii de ştiinţă, fiindcă, pe bună dreptate, este una deosebit de interesantă. Nu ştiu dacă ceea ce concluzionează Pavel Coruţ este o concluzie personală sau a întâlnit-o în alte lucrări studiate. Cert este că cei care s-au ocupat de această problemă au încercat să o explice astfel:

“W.D. Hamilton a dat în 1967 următoarea explicaţie în cartea sa “Extraordinary sex ratios”:

1. Să presupunem că se nasc mai puţini masculi decât femele.
2. Ca urmare, un mascul nou-născut are mai mari şanse de reproducere decât o femelă nou-născută, prin urmare e de aşteptat să aibă mai mulţi urmaşi.
3. În consecinţă, părinţii genetic disponibili să procreeze masculi, tind să aibă un număr de nepoţi peste medie.
4. Prin urmare, genele cu tendinţe de producere a masculilor se răspândesc, iar naşterile de masculi devin mult mai comune.
5. Pe măsură ce proporţia sexelor atinge 1:1 (se agalizează) avantajul naşterii de masculi se estompează.”

[Pentru versiunea mai lămuritoare din limba engleză: vezi aici].

La urma urmei de ce ar fi ceva ciudat faptul că, după micşorarea numărului în cadrul unuia dintre sexe, se nasc mai mulţi indivizi din sexul respectiv pentru a ajunge din nou la proporţia obişnuită? Aceasta este, în fapt, proprietatea legităţii respective: să menţină raportul 1:1. Eventuala întrebare ar fi: care este modalitatea prin care se identifică dezechilibrul şi se remediază? Există o identificare a dezechilibrului sau totul se subscrie explicaţiei mai sus citate?

Un aspect interesant, raportat la sex ratio îl întâlnim, spre exemplu, la reptila numită Gecko Leopard, unde determinarea sexului depinde de temperatura de incubaţie a ouălor. Astfel, la 28 grade Celsius proporţia sexelor va fi de 50/50, pe când o incubare la 26 grade Celsius va duce la obţinerea de 90% femele, iar o incubare la 30 grade Celsius va duce la obţinerea de 90% masculi.

Personal nu consider, la acest moment, că argumentul lui Coruţ este corect şi că doar aceasta este interpretarea corectă. În fapt ne bazăm pe o realitate obiectivă, proporţia egală între bărbaţi şi femei, care îşi produce efect şi când avem o destabilizare a acestei proporţii. Starea de fapt descrisă este reală, a fost probată şi este probată statistic, dar asta nu o face a fi, automat, dovada existenţei Divinităţii sau intervenţiei acesteia în reglajul proporţiei bărbaţi/femei. Cred că ipoteza autorului e criticabilă cel puţin sub următoarele două aspecte:

a) Nu se poate reţine ca probă a existenţei Divinităţii, o realitate obiectivă căreia nu îi găsim altă explicaţie decât aceasta; e ca şi cum am aplica aceeaşi metodă de argumentare în cazul poziţiei Pământului în sistemul solar, poziţie ce a favorizat dezvoltarea şi continuitatea vieţii pe această planetă, nu pe alta; de ce nu am susţine că Divinitatea a plasat această planetă astfel? Conclusiv, dacă Divinitatea, că altcineva nu ar fi putut, a făcut asta, ea există. Cred că e defectuos şi incorect din punct de vedere logic, argumentativ şi ştiinţific să se procedeze astfel, în încercarea de a demonstra existenţa Divinităţii;

b) Nu e mai logic şi mai simplu să prezumăm (fiindcă acelaşi lucru face şi autorul, prezumă că există o Divinitate) că: 1) dacă această caracteristică a speciilor e rezultatul unei “mâini” exterioare, aceasta a fost din startul speciei plasată ca şi caracteristică a vieţuitoarelor animale şi umane. Nu ar fi mult mai uşor pentru Divinitate să înscrie acest program iniţial şi să îl lase să lucreze, decât să urmărească eventuale dezechilibre şi să le regleze? 2) nu apare mai corectă ipoteza că şi această proporţie este o legitate a materiei vii, o regulă de organizare, care a apărut la fel ca toate celelalte legi de organizare a materiei în Univers şi care nu necesită, în mod absolut, existenţa unei Divinităţi?

Ce mai spune autorul pentru a combate argumentul evoluţioniştilor cum că toate acestea sunt legi de organizare a materiei vii, care îşi au ca sursă aşa-zisa inteligenţă a materiei? Se întreabă: cine a înzestrat materia vie cu inteligenţă, fiindcă nici un calculator nu se autoînzestrează cu informaţie, inteligenţă? Cred că paralela este din nou deficitară şi nu reuşeşte să susţină argumentul autorului. Nu cred că e corect paralelismul fiinţă-calculator.

Un exemplu: un calculator este virusat (factor extern cu care interacţionează). Dacă utilizatorul său nu îl înzestrează cu un antivirus, se va defecta (sau va funcţiona defectuos). Calculatorul singur nu îşi va crea programul de apărare. Mai mult, dacă primeşte un astfel de program se va apăra de virusul pentru care a fost instalat antivirusul, dar nu de viruşi diferiţi pentru care nu are programul specific.

Un om (copil) atinge o flacără (factor extern cu care interacţionează) şi se arde. Creierul îi comandă să-şi retragă mâna, deoarece senzaţia de durere apărută la nivel cerebral declanşează mecanismele necesare pentru a evita acest stimul. Aşadar, omul deţine acel program care să-i spună ce să facă atunci când simte durere (dacă revenim la exemplul anterior, putem spune că e un antivirus instalat anterior). De aici încolo, oricând va apărea stimulul respectiv, omul va ştii să se ferească pentru că provoacă durere, chiar dacă arsura ar putea proveni din alte surse decât focul sub formă de flacără. Astfel, el se autoînzestrează cu informaţia că orice e cald sau arde e posibil să provoace durere şi trebuie evitat. Imperativul evitării vine din programul “preinstalat” care spune cum să reacţionăm în caz de durere, dar faptul că vom fi atenţi la tot ce e fierbinte e o informaţie autoînvăţată.

Calculatorul nu va înţelege niciodată conceptul de “virus” şi cum trebuie să reacţioneze decât dacă i se dă un program prin care i se spune că trebuie să anihileze virusul şi cum să facă acest lucru. Chiar dacă identifică un nou virus, dacă nu are mijloacele necesare (program antivirus update-at) nu va reacţiona pentru eliminare, nici nu va încerca, nici nu va avea conceptul de “virus care trebuie eliminat”. Omul în schimb, după ce s-a ars o dată, chiar dacă posibilitatea suferirii unei arsuri vine din altă sursă decât cea primară, va ştii că trebuie să se ferească, nu va fi necesar să se ardă din nou pentru ca programul durerii să-i spună să-şi retragă mâna.

Aceasta este doar o primă discuţie privind lucrarea domnului Pavel Coruţ. Cei care mă cunosc ştiu că îl citesc de mult timp şi că l-am cunoscut personal. Îl respect şi i-am apreciat majoritatea cărţilor. Ca cititor însă, e necesar să devin critic (nu fără discernământ, ci unde şi când e cazul). Urmează deci să continuu cu mai multe posturi pe tema cărţii mai sus amintite.