Despre o nouă teorie a căcatului

Pe Kundera l-am primit cadou în urmă cu vreo 4-5 ani, dar nu am apucat până acum să-l pun pe lista de lecturi. I-a venit rândul, însă şi a fost o lectură cât se poate de plăcută.

Am o reţinere de obicei să citesc cărţi în care se vorbeşte despre cât de nasol a fost în comunism, dar chiar dacă o importantă parte din lectură ceea ce fac şi simt personajele se suprapune peste o Praga invadată de big red brother, asta nu face “Insuportabila uşurătate a fiinţei” mai puţin agreabilă. De altfel, chiar peisajul ăsta de dictatură comunistă ajută autorul să pună în discuţie comportamentul oamenilor într-un regim de forţă şi modul în care prezumata umanitate a lor se transformă în laşitate.

Dincolo de peisajul unui regim autoritar cu care personajele se luptă fiecare în felul lor, dincolo de analiza pe care cititorul ar trebui să o facă modului în care Tomas înţelege să-şi managerieze relaţia cu Tereza, pe care o iubeşte, dar pentru asta nu-l opreşte nimic să facă sex cu nenumărate alte femei, dincolo deci de toate acestea, Kundera dă naştere unei teorii despre căcat. Eu i-am spus “o nouă teorie a căcatului” pentru că sunt sigur că nu e primul scriitor din literatura universală care să se folosească de căcat pentru a încerca să transmită, la modul subtil, acel ceva. Din start, e necesar să înţelegeţi că nici nu fac mişto, nici nu e aceasta esenţa cărţii (deci nu renunţaţi la ideea de a citi Kundera doar pentru modalitatea prin care aleg eu să-i prezint cartea). Un citat ar fi ilustrativ:

[...] cum a murit de fapt fiul lui Stalin, Iakov. Prizonier în timpul celui de-al doilea război mondial, fusese internat în acelaşi lagăr de concentrare cu nişte ofiţeri englezi. [...] Englezilor nu le plăcea să-şi vadă latrinele spurcate cu căcat, chiar dacă era vorba de căcatul odraslei celui mai puternic bărbat al lumii, la vremea respectivă. Îi reproşau comportamentul şi el se socoti ofensat. Îi reproşară încă o dată şi încă o dată până într-o zi, când îl siliră să cureţe latrinele. Se supără, se luă la harţă cu ei, se bătu. În cele din urmă, ceru să fie primit în audienţă de comandantul lagărului, spre a-i solicita să arbitreze diferendul lor. Dar neamţul, prea înfumurat de importanţa sa, refuză o discuţie despre căcat. Fiul lui Stalin nu fu în stare să îndure umilinţa şi, adresând cerului cele mai cumplite înjurături ruseşti, se năpusti spre gardul cu sârmă ghimpată, încărcat cu electricitate, cu care era împrejmuit lagărul de concentrare – şi gata.

[...]

Fiul lui Stalin şi-a jertfit viaţa pe altarul căcatului. A muri pentru căcat nu înseamnă o moarte păgubită de semnificaţii. Nemţii care şi-au sacrificat viaţa pentru a extinde cât mai departe spre răsărit graniţele imperiului lor, ruşii care au murit pentru a face ca puterea lor să ajungă cât mai departe spre apus, da, aceştia au murit, într-adevăr, jertfindu-se pe altarul unei prostii, iar moartea lor e lipsită de sens, şi de orice valoare generală. În schimb, moartea odraslei lui Stalin a fost singura metaforă în toiul universalei imbecilităţi a războiului mondial.

Prin urmare, căcatul poate fi valorizat astfel încât să reprezinte ceva pentru care merită să mori, pe când expansiunea unui imperiu ajunge să fie un ideal (nici nu-i putem spune “de căcat”) lipsit de orice valoare.

Mergând pe firul eseistic, cuvântul-cheie este analizat dintr-o perspectivă fundamentală pentru multă lume: legătura Dumnezeu-căcat. Concluzionează astfel autorul:

Fără nici un fel de pregătire de ordin teologic, copilul din mine a înţeles, spontan, totala incompatibilitate între căcat şi Dumnezeu şi, drept urmare, fragilitatea tezei fundamentale a antropologiei creştine, potrivit căreia omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Una din două: ori omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului şi atunci Dumnezeu are intenstine, ori Dumnezeu nu are intestine, şi omul nu seamănă cu El.

La fel ca şi copilul de 5 ani care ajunsese la această concluzie, spune autorul, şi vechii gnostici simţeau că problema de mai sus trebuie tranşată cumva, motiv pentru care “Valentin, Marele Maestru al gnozei din secolul al doilea, afirma că Isus mânca, bea, dar nu defeca“. Prin urmare, se ajunge la un corolar, stabilindu-se că:

Căcatul e o problemă teologică mai dificilă decât răul. Dumnezeu i-a dăruit omului libertatea de acţiune şi, în ultimă instanţă, putem admite că El nu e răspunzător de crimele umanităţii. Dar, responsabilitatea căcatului îi revine în întregime celui care a creat omul, şi numai Lui.

Concluzia apare ca adevărată şi nu este lipsită de importanţă: pentru ceea ce suntem din naştere, nu purtăm nicio vină; pentru ceea ce facem ca urmare a utilizării creierului primit la naştere devenim responsabili, deoarece procesul de raţionare ne aparţine 100%. Faptul că ne căcăm şi pute nu e vina noastră, e vina Creatorului (ca să rămânem în rând cu metafora lui Kundera). Când tragem un glonţ în capul unui om sau exterminăm un milion de oameni, nu e decât vina celor care au tras/au comandat să se tragă.

Apropiat de această problemă, a responsabilităţii, Kundera mai are o concluzie cât se poate de bine sintetizată:

Adevărata bunătate a omului nu se poate mainfesta în toată puritatea şi în deplină libertate, decât faţă de cei care nu reprezintă nici o forţă. Adevăratul test moral al umanităţii (cel mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât scapă privirii noastre) sunt relaţiile sale cu cei ce se află la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atât de fundamental încât de aici decurg toate celelalte.

Prin urmare, moralitatea v-o puteţi măsura raportându-vă la comportamentul faţă de animale, cele care nu au o poziţie de forţă faţă de voi.

O imagine distinctă, raportat la “problematica căcatului”, o puteţi găsi la Suskind în “Porumbelul” şi la Brukner în “Luni de fiere“.

Ca concluzie (apropo de ce discutăm aici), principiile care decurg din această teorie a căcatului sunt:

1. Nu suntem vinovaţi de căcatul care iese din noi, ci de căcaturile pe care le facem altora.

2. Căcatul este o valoare pentru care merită să mori, mai ales dacă are legătură cu demnitatea ta. Subjugarea altora e un căcat fără valoare, pentru care mor doar proştii.

3. Moralitatea oamenilor se verifică prin raportare la relaţia lor cu animalele. Ea este una de căcat, dacă le are în vedere pe acestea ca simple obiecte.

De ajuns. Poate v-aţi scârbit de atâta căcat, deşi discuţia e una cât se poate de serioasă. Am vorbit însă destul pe tema asta. Vă sugerez să citiţi cartea dacă vă lipseşte o lectură originală. Dacă nu, măcar să reflectaţi puţin la teoria discutată.