De fapt, mai mult despre cărţile pe care le-am citit eu. Adică să nu credeţi că o să încep să mă laud cu ce am citit eu de când mama m-o făcut. Vă zic pe scurt numai de două.
1. 
“Pianul mecanic” al lui Kurt Vonnegut. Chiar fain. Da’, fain, fain! Citisem “Abatorul cinci”. Să tot fie vreo patru ani de atunci. Carte care nu m-a făcut fan Vonegut. Dar acum pot să zic că îs. Şi cum să nu fii? Citiţi asta:
” - Teza mea de doctorat a ocupat locul trei pe regiune, ca lungime, dintre toate tezele din toate specialităţile din acel an – opt sute nouăzeci şi şase de pagini, la două rânduri, cu margini înguste. [...]
- Eu sunt doctor în căcat de vacă, căcat de porc şi căcat de găină, spuse el. Când voi, doctorii, o să vă hotărâţi ce vreţi, mă găsiţi în grajd, unde îmi adun teza cu lopata.“
No offence viitorilor sau actualilor doctori în [you name it]! Citatul nu reprezintă esenţa cărţii, ci gradul ei de inteligenţă reflectat de umorul lui Vonnegut. De fapt, cartea e despre un presupus viitor, în care maşinile înlocuiesc oamenii cam în toate muncile, singurii rămaşi importanţi fiind inginerii şi managerii. Restu’ lumii, la Emanaţii şi Epave (aşa se numeşte categoria profesională unde lucrează plebea). Criteriul de delimitare a oamenilor nu sunt banii, ci IQ-ul, aşa că atenţie copii! că dacă ficţiunea lui Vonnegut devine realitate la un moment dat, trebuie să fiţi deştepţi. Aşa că burta, mâna şi ochii pe carte. Orice carte. Sau hai să fim totuşi un pic selectivi: nu chiar pe orice carte.
Nu subiectul şi naraţiunea fac însă din carte una de nota 10 (nu că ar fi ceva în neregulă cu aceste aspecte), ci stilul în care este scrisă. Culmea, Pianul mecanic e debutul lui Vonnegut şi mi s-a părut mai bun decât Abatorul Cinci. Autorul dă la un moment dat note cărţilor pe care le-a scris, în una dintre cărţile sale, “Palm Sunday”. Pianului îi dă B (după calificativele occidentale) şi Abatorului A plus. Eu aş înclina să le notez exact invers.
Au mai scris pe la noi de “Pian” şi defuncta din punct de vedere virtual , Terorista – aici (ea scrie, de fapt, mai amplu despre autor şi despre pasiunea ei despre el); Ionuca – aici şi… cam atâta am găsit eu. Culmea! Bookblogul nu are recenzie despre această carte. Hm… Nota 4 pentru asta.
2. “Eseu despre orbire” al lui Jose Saramago. Impresionant! Sau cum zice o recenzie întâmplător găsită: The WOW! element. Indeed, cartea a fost WOW! La fel de adevărat e că a fost terifiantă sau grotescă, după cum reţine Ionuca în recenzia sa. Nici mie nu îmi vine să vă stric plăcerea de a vă lăsa să o savuraţi în întregime, aşa că nu vă zic nimic mai mult despre ea.
Interesant în ceea ce îi priveşte pe cei doi autori e că ambii au fost socialişti (Vonnegut a fost influenţat de aceştia, Saramago a fost înscris în partidul comunist portughez) şi ambii sunt atei/umanişti declaraţi. Vonnegut a fost chiar preşedintele onorific al Asociaţiei Umaniste Americane (AHA), preluând funcţia de la Isaac Asimov. Într-o scrisoare către membrii AHA, Vonnegut scria: “I am a humanist, which means, in part, that I have tried to behave decently without expectations of rewards or punishments after I am dead“.
Interesante sunt şi ultimele cuvinte scrise de Vonnegut în ultima lui carte:
“When the last living thing
Has died on account of us,
How poetical it would be
If Earth could say,
In a voice floating up
Perhaps
From the floor
Of the Grand Canyon,
“It is done.
People did not like it here.“
Vonnegut a murit în 11 aprilie 2007. Saramago încă trăieşte şi are 87 de ani. Tocmai a terminat ultima sa carte, “Cain”, se pare, la fel de controversată ca şi “Evanghelia după Isus Cristos”. Despre “Cain”, Saramago spune că tratează problema uciderii lui Abel, de către fratele său Cain, subliinind faptul că “Dumnezeu este adevăratul responsabil. Dumnezeu, cel care ar fi trebuit să respecte munca fiecăruia, l-a dispreţuit pe unul şi l-a pus în valoare pe celălalt. Atitudinea lui Dumnezeu este de neiertat“.
Cam atât pentru acest început de an. Acum citesc Milan Kundera - “Insuportabila uşurătate a fiinţei“, care începe promiţător. Am mai început şi Mircea Eliade – “Fragmentarium”, ceva eseuri.
Concluzia mea: CITIŢI! Puţine lucruri sunt mai mulţumitoare ca o carte bună.
Filed under: Cultura-n gură, Literare, Recomandarea zilei
