Talentul de a nu putea fi un ratat

Impresia asta mi-a lăsat-o despre Sorescu romanul “Trei dinţi din faţă”. Nu e suficient să deschizi cartea şi să citeşti. Trebuie să aştepţi ca ea să te învăluie în povestea tipărită în paginile ei, pentru a putea înţelege complet că “Trei dinţi din faţă” nu e titlul unei parodii. Eventual e al unei tragi-comedii.

“- Atunci fă-te un mare ratat! Îl împunse Adrian.

- Asta e nenorocirea. Am încercat şi n-am nici talentul acesta.“

De aici, şi titlul postării. Sorescu nu pare că s-a chinuit prea mult până să creeze un stil cât se poate de original şi surprinzător de plăcut. Luaţi în considerare că scriitura datează 1973-1975, deci perioada comunistă, din care puţină lume a scăpat neetichetată – pe drept sau nu – poet de curte al Tovarăşului (de altfel, ediţia de care vă vorbesc aici este cea necenzurată, restituită postum de către editura Art, care a avut în vedere aşa numitul Manuscris B al romanului).

Nimic nu-l poate ajuta pe Sorescu să scape de eticheta primă de poet, după cum stau mărturie citatele de mai jos:

“Când ajunseră la Vadul Oii, se întunecase. «Behăie întunericul pe-aici»“.

“Dacă o să ajung vreodată să îmi scriu memoriile, o să cer autorizaţie să îmi citesc viaţa“.

De fapt, cam toată cartea se bucură de acest stil poetic în proză, dincolo de a fi un roman liric. Nu, romanul e cât se poate de epic, poate nu epic în sensul unei acţiuni narative clasice, ci de o naraţiune care dă cadrul perfect pentru tot ceea ce Sorescu vrea să discute printre rânduri, într-un înşelător plan secund (care e, în fapt, principalul).

Poate cea mai bună replică din roman, demnă chiar de un stand up comedy e următoarea: “Dacă te mai îngroapă a doua oară, ai mierlit-o. Ştii că nici Lazăr n-a înviat decât o dată. Când a murit a doua oară, Iisus şi-a luat mâna de pe el. «Gata, jigodie, mai ţine-te şi singur pe picioare, n-o să te învii la infinit.»“

Cei care iubesc pictura vor avea parte de o lecţie interesantă, întreruptă de o tovarăşă prezentată de autor astfel:

“Desigur, faţă de subtilităţile picturii abstracte, această femeie ruptă din realitate, cu tencuială cu tot – era plină de noroi pe pulpe, pe mâini –, părea mult mai suculentă.

- Tot la şedinţă şi dumneavoastră? întrebă Florica – aşa spuse c-o cheamă –, stând parcă ghemuită lângă portieră, neîndrăznind să se simtă chiar bine de tot în maşină, ca şi când maşina ar fi fost o perversiune.

«Îi place, dar nu chiar aşa dintr-odată» gândi Val.“

Descrierea e una scăpată de rigorile moralei vremurilor, rigori reflectate în paragrafele cenzurate şi reliefate prin boldare în textul publicat în 2008. Bineînţeles, cenzurarea textului s-a raportat în primul rând la paragrafele contra-ideologice.

Una dintre cele mai frumoase imagini filosofice ale cărţii e în ton cu romanul, care, pe ansamblu analizează relaţia bărbat-femeie, ancorată în socialul momentului:

“Aici Constantiniu făcu o digresiune «filosofică». Spuse că, în loc să se facă cheltuieli aşa de mari cu cucerirea spaţiului cosmic, ar trebui să se îndrepte cercetările în direcţia «eternului» feminin. Ar costa şi mai ieftin şi rezultatele ar fi şi mai spectaculoase. Pentru că să zicem că omul ajunge în lună. Ce-o să găsească acolo? Piatră lângă piatră. Însă sufletul tovarăşei noastre de viaţă este un cosmos mult mai misterios şi mai accidentat. El, în ceea ce-l priveşte, se consideră un cosmonaut voluntar care a pornit în exploatarea eternului feminin.“

Romanul e excelent, merită nota 10, cu atât mai mult cu cât e parte a literaturii române, ce începe să fie încurajată în ultimul timp. Peste toate, modul de a folosi înţelesul cuvintelor este o semnătură inconfundabilă a lui Sorescu, lucru ce face din “Trei dinţi din faţă” o reeditare de succes.

“Plimbându-mă puţin prin parc, am aruncat cu pietricele în lac – să fac cercuri – şi, poate nu o să mă crezi, dar toate mi-au ieşit vicioase.“

PS: Singur printre poeţi e debutul poetic al lui Sorescu. Vi-l recomand, normal, ce credeaţi?!