“Ultimul mag” – Legenda dacilor liberi

Pavel Coruţ, Ultimul mag, Ed. Pavel Coruţ, Bucureşti 2007

În primul rând, postul acesta ar necesita câteva lămuriri privitoare la autorul cărţii, anume Pavel Coruţ. Asta nu fiindcă ar fi necunoscut (majoritatea aţi auzit de el, în plus date biografice aveţi aici), ci fiindcă părerile despre el sunt împărţite. Aşa… În ceea ce mă priveşte consider că Pavel Coruţ nu e un scriitor de duzină, aşa cum unii ar fi tentaţi să-l catalogheze. E un scriitor de cantitate, asta da, acest fapt e indiscutabil, având în vedere că trăieşte din scris.

Coruţ nu e un scriitor de duzină, deoarece:

- e original în stilul pe care l-a creat, îi este originală ideea principală a seriei Octogonul (seria în care apar cele mai multe cărţi), sunt originale personajele sale;

- scrie cu mult suflet, fapt ce s-a simţit mai ales în primele 20-30 de titluri din serie şi în primele patru romane de dragoste;

- chiar dacă scrie pentru a-şi câştiga existenţa, scrie, în principal, pentru a sugera anumite principii de viaţă sănătoasă, pentru a oferi soluţii problemelor societăţii actuale, pentru a sugera, în mod insistent, că ştiinţa, nu religia este una dintre soluţiile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi, individuale sau colective etc.;

- chiar dacă, deseori, acţiunea cărţilor din seria Octogonul, e previzibilă, parcă respectând un tipar, e ceva cu care, dacă ai citit Coruţ de la început până acum, te-ai obişnuit şi la care nu-i găseşti motiv pentru a renunţa (în paranteză fie spus, Octogonul e ca un drog – în sensul bun al cuvântului -: chiar dacă doza e aceeaşi, senzaţia creată e de ceva timp la fel, nu ai cum să renunţi la ea, fiindcă eşti învăţat cu doza respectivă de prea mult timp).

[Sfat offtopic: dacă nu aţi citit Coruţ până acum şi vreţi să vă apucaţi de el, sugestia mea e să începeţi cu primele 10 cărţi din serie: Quinta Spartă, Fulgerul albastru, Floarea de argint etc. – găsiţi întreaga listă aici. E singurul mod în care, cred eu, va începe să vă placă stilul Coruţ. Nu începeţi cu ceea ce scrie acum, fiindcă aceste cărţi nu au farmecul celor de la început!]

Revenind, Coruţ a intrat la începutul lui 2007, pe piaţă, cu primul său roman istoric, dacă putem să-i zicem aşa. În fapt, e o legendă care, după cum recunoaşte în Prolog, nu îi aparţine, ci doar este repovestită de el: legenda ultimului mag al dacilor, pe nume Oroles. Scrisă într-un limbaj intenţionat arhaic, plină de nume arhaice autohtone, cartea povesteşte un moment scurt din viaţa dacilor liberi de după ocupaţia romană. Pe rând, ni se dezvăluie tradiţiile comunităţilor de daci din acele vremuri, modul de viaţă, tradiţia dinaintea căsătoriei. Legenda surprinde şi momentul unei lupte dintre dacii liberi şi migratorii care începuseră să vină dinspre Orient şi care cereau tribut de cereale şi animale satelor pe care, în caz de nesupunere, le ameninţau cu distrugerea. Vitejia şi curajul, priceperea în luptă şi credinţa în victorie a dacilor apare ca esenţă a momentului în care este descrisă lupta mai sus amintită.

Bineînţeles, toate aceste calităţi ale dacilor, descrise în legenda Ultimului mag, pot fi luate în batjocură de cei care au mania de a desfiinţa orice mit, legendă, adevăr mai puţin cunoscut, legat de antecesorii naţiunii române. O ocupaţie plictisitoare din punctul meu de vedere, fiindcă, haideţi să recunoaştem, toate naţiunile Pământului fac acelaşi lucru când vine vorba de strămoşii lor: îi glorifică în legende, imnuri, cărţi de istorie. Nu am înţeles niciodată de ce noi NU ar trebui să facem asta sau cum se face că tocmai strămoşii noştri nu au dreptul la legendă, la mit, la glorificare.

Citind cartea şi privind din perspectiva omului modern aşezat într-un fotoliu confortabil îţi poate părea desuetă şi copilărească imaginea dacilor care luptă pentru libertate, pe care o consideră mai importantă decât orice (nu întâmplător unul dintre capitole se numeşte: “Libertatea sau moartea”). Totuşi, puneţi-vă în ipostaza pedestrului cu arcul, sabia sau orice altă unealtă de război în mână, care trebuie să doboare orice inamic care atentează la proprietatea sa (în speţă, grânele, animalele, gospodăria – ceea ce îl ţine pe el în viaţă). V-aţi pus? Pare hazliu? Imaginaţi-vă o namilă de 2 metri şi kilograme cam spre sută venind călare spre voi, gata să vă ia capul, ca, ulterior, să vă poată lua soţia, copiii şi avutul. Hai că simt eu că începeţi să o cam luaţi la fugă! Acuma gândiţi-vă că au fost străbuni de-ai noştri care au avut de înfruntat astfel de situaţii şi au ieşit din ele victorioşi. Şi acum vi se par perimaţi, exageraţi în acţiunile lor “eroice” (ghilimelele vă aparţin), de lăsat în umbra trecutului? Dacă da, trăiţi în altă lume, oameni buni!

Ultimul mag aduce în discuţie şi credinţa vechilor daci. De fapt, acţiunea cărţii surprinde şi suprapunerea între credinţa veche a dacilor şi noua credinţă creştină adusă în Dacia de greci. Discuţiile dintre magul Oroles şi popa Nikos sunt relevante în acest sens. Cea mai potrivită antiteză e sugerată de momentul în care, conform noii credinţe, Popa Nikos sugerează că ar fi mai potrivit ca dacii să se supună migratorilor, în timp ce lui Oroles îi este clar că libertatea e cea mai preţioasă şi că o acţiune a duşmanului nu trebuie îngăduită prin întoarcerea celuilalt obraz, ci aceasta necesită o replică pe măsură. În final, acţiunea dovedeşte că drumul corect de urmat este cel sugerat de Oroles, sugestiv fiind dialogul dintre cei doi: “Vezi cât de mulţi au murit pentru că nu v-aţi închinat?” “Văd cât de mulţi trăiesc liberi şi bine pentru că nu ne-am supus.”

O sugestie foarte clară privind strămoşii dacilor (chiar ai oamenilor) apare în capitolul “Rândunica de argint”. Vă las să o descoperiţi singuri!

În concluzie: Pavel Coruţ are încă multe idei pentru cărţi bune. Aştept(ăm) să iasă pe piaţa de carte cu ele!

PS:

- Cartea se găseşte de comandat aici sau aici.

- Pentru cei interesaţi, există un forum de discuţii relativ la cărţile lui Pavel Coruţ aici.