“La răsărit de Eden” sau de ce lumea nu mai e alb-negru

John Steinbeck, La răsărit de Eden, Polirom 2005

Am tras destul de mult la cartea asta. Nu fiindcă e greoaie, nici fiindcă e lungă (e lungă, dar nu acesta e motivul), ci fiindcă e complexă. În primul rând, ascunde o întreagă lume, revelată pe măsură ce o citeşti. Iar Steinbeck nu se opreşte la descrierea Lumii noi, ci intră în profunzimea ei atât de mult, încât, la un moment dat, ai impresia că aceasta se face cerc în jurul tău şi ajungi să vezi aievea America anilor 1800-1900.

Dacă e cea mai bună carte a lui Steinbeck, mă întrebaţi? Nu ştiu, fiindcă e prima citită de acest autor. Dacă e una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit? Da, pot spune că da. Când merită citită? După părerea mea, nu înainte de 21-22 de ani (dar fell free să mă contraziceţi, asta e impresia mea).

[Dacă n-aţi citit cartea, poate ar fi bine să nu citiţi mai departe; riscaţi să stricaţi plăcerea lecturii – Să nu ziceţi că nu v-am spus!]

Esenţa cărţii, după cum se remarca şi într-o recenzie, este dată de conflictul dintre bine şi rău, Cain şi Abel, primul mit relativ la un fratricid. Aceasta prinde contur în momentul în care se poartă discuţia dintre Adam Trask, Sam Hamilton şi Lee, discuţie legată de pasajul biblic care marchează disputa dintre Cain şi Abel. Dar mitul biblic nu e important pentru desfăşurarea lui şi consecinţele acestuia, ci pentru faptul că în strânsă legătură cu el, cu textul lui se poartă o discuţie legată de destin. Astfel, printr-o interpretare corectă a traducerii textului din ebraică, se trage concluzia că zeul biblic nu-i impune lui Cain un drum în viaţă, ci îi sugerează că “are îngăduinţa, permisiunea” (cuvântul din ebraică care ar fi tradus astfel este timshel) să şi-l aleagă el. Cu alte cuvinte, nu există un drum dinainte stabilit, nu există destin, ci doar căi pe care poţi alege să le urmezi. Algerea îţi aparţine, nimeni nu te obligă la numai una dintre ele. Permiteţi-mi să dau nişte citate relevante aici:

“Este uşor ca din lenevie, din slăbiciune, să te arunci în braţele lui Dumnezeu spunând: n-am avut încotro; drumul era dinainte stabilit. Dar gândiţi-vă la măreţia alegerii. Ea îl face pe om, om. Pisica n-are opţiuni, albina trebuie să facă miere. Nu e nimic divin în asta […] Dar, «ai îngăduinţa». Asta îl face pe om măreţ.»”

Aşadar, Steinbeck recrează, într-o variantă modernă şi mult mai umanistă, lupta dintre Cain şi Abel pentru câştigarea bunăvoinţei zeului biblic. În varianta de faţă, mult mai pământeană şi mai realistă ca cea biblică, cei doi fraţi poartă nume sugestive: Aaron şi Cal (Caleb), împrumutate tot de la anumite personaje biblice. Tatăl lor, care preia rolul zeului ce trebuie îmbunat, are, de asemenea, un nume predestinat: Adam. Bineînţeles, darurile pe care cei doi le vor oferi tatălui au şi ele o anumită simbolistică legată de cele prezente în biblie.

Aaaa…era să uit! Nu mă voi apuca să vă povestesc în parte despre fiecare personaj. Dacă nu înţelegeţi despre cine vorbesc, din modul dezordonat în care tastez eu, vă sugerez să citiţi recenzia mai sus indicată. E cât se poate de explicită din punct de vedere al who’s who.

Un rol foarte important (care e, de asemenea, o notă de originalitate faţă de povestea clasică) în poveste îl are soţia lui Adam, mama celor doi băieţi, Cathy (Kate). Vă spun sincer că, până la acest personaj negativ, nu am vazut unul creionat şi însufleţit cu atâta pricepere. Măi, da’ individa asta parcă într-adevăr vrea să căştige titlul pentru supreme evil! În antiteză, Adam, soţul ei, este naiv, bun, negândindu-se o clipă şi nerealizând ce fel de persoană este soţia lui. O consideră la fel ca el, bună la suflet, gata să ducă o viaţă liniştită împreună. De aceea îşi revine aşa de greu din şocul pe care îl are după ce aceasta îl împuşcă în umăr. Aceste două personaje de fapt sunt şi cele mai reuşite în opinia mea (şi poate alături de ei şi Cal, cu frământările lui, gândurile lui, felul lui de a fi), relevant pentru ei fiind momentul în care Adam o reîntâlneşte pe Kate, după incident, la bordelul pe care aceasta îl conduce, şi îi declară direct că acum realizează faptul că ea nu are nimic bun în suflet, că nu are capacitatea de a face bine, ci numai rău, fiindcă asta o ţine, defapt, în viaţă, acesta este scopul ei, pentru asta trăieşte. De altfel, Steinbeck a lucrat foarte bine în a crea acest personaj a cărui răutate extremă este evidenţiată prin diferite situaţii de-a lungul desfăşurării naraţiunii. Astfel, Kate se îmbolnăveşte de o boală care o face să nu mai suporte lumina, să stea tot timpul în penumbră sau în întuneric (chiar îşi creează o cameră fără geam, în acest scop). De asemenea, chiar dacă boala nu o face urâtă (frumuseţea fiind singurul lucru cu care ar putea înşela asupra răutăţii sale), îi urâţeşte foarte tare mâinile. Această alegere a autorului este, pe cât de subtilă, pe atât de potrivită, deoarece, după ochii unei femei, (în opinia mea) mâinile sunt al doilea semn de fineţe şi frumuseţe. Or Kate, pe lângă această boală a mâinilor, avea şi o privire rea, care îngheţa totul.

Un alt aspect interesant al cărţii este împărţirea acestei familii, post-edenice am putea-o numi, în cei buni şi cei răi. Cal, alături de mama sa sunt latura negativă a familiei, pe când Adam şi celălalt fiu, Aaron, sunt cei buni.

Deloc întâmplător, Lee este plasat în cadrul familiei Trask, având rolul veghetorului. Are grijă de copii, de Adam, de casă, el reprezintă tot ce înseamnă siguranţă, precizie, înţelepciune în această familie. De asemenea, el este cel care dă sensul cărţii, prin discuţia esenţială mai sus amintită, referitoare la mitul biblic.

Ce-a vrut să transmită Steinbeck? Grea întrebare! Aş fi curios care-s şi opiniile voastre. Mie mi-a transmis, în mod sigur, ceva de care era sigur de un timp: faptul că în viaţă nu există doar oameni răi sau doar oameni buni, fiindcă, în funcţie de ce drumuri (nu drum!) alegem, putem fi răi sau buni. Astfel, putem trece de la un calificativ la altul, fără să ne oblige nimeni la vreunul dintre ele, nimeni în afară de propria noastră gândire sau interpretare a vieţii. La urma urmei, Steinbeck ne sugerează: “Ai îngăduinţa să faci ce vrei (de aceea am şi primit creiere la naştere). Depinde de tine să alegi să faci ceea ce e bine pentru tine în aşa fel încât să nu fie, în mod nedrept, rău pentru alţii.”

Poate unii ar fi tentaţi să considere cartea ca fiind bună doar fiindcă are în vedere unul dintre miturile esenţiale ale bibliei. Eu cred că nu asta îi dă profunzime şi complexitate, ci modul în care aceasta este scrisă: originalitatea lui Steinbeck. Iar pentru asta, citatul următor este cât se poate de potrivit: “Simt că omul este un lucru foarte important, poate mai important decât o stea. Nu e teologie. Nu sunt înclinat spre divinitate. Dar simt o dragoste nouă pentru acest instrument strălucitor, sufletul omenesc. E un lucru frumos şi unic în Univers. E mereu atacat, dar niciodată distrus… pentru că «ai îngăduinţa»”.

De ce un astfel de titlu? Simplu! Vrea să sugereze că acţiunea cărţii e post-edenică. Poate chiar vrea să sugereze că ceea ce se întâmplă între coperţile cărţii, e posibil a se întâmpla, doar dacă acţiunea nu e una edenică. Poate e o sugestie de întoarcere la ceea ce biblia sugerează a fi începutul paradisiac.

Poate greşesc, dar sunt sigur că dacă asta ar fi sugestia, ea nu e soluţia Lumii de azi sau de mâine. De ce? Aveţi îngăduinţa să vă întrebaţi şi să răspundeţi.