Conditia scriitorului in societatea actuala – CLISHEU, I know

Am gasit postul asta intamplator. De fapt, cica e si un articol publicat pe undeva prin presa nevirtuala. Mi s-a parut foarte relevant pentru ceea ce am zis in titlu, asa ca, vi-l supun atentiei (ca sa nu vi-l supun si judecatii, ca dupa aceea zicetzi ca profit de voi – dar aveti voie si asa ceva – sa-l judecatzi, adik).

Ce-şi face scriitorul cu mîna lui (Sursa: aici)

“…Nimic. Prin părţile astea de lume, scriitorul nu prea îşi face nimic. În lipsa agentului literar care ar trebui „să facă totul“, scriitorul nostru îşi scrie operele geniale (atîtea cîte sînt, atîta cît sînt) şi… stă (problema întîi).
Mulţi aşteaptă să vină cineva, să-i caute prin sertare, prin geantă, să le ia manuscrisul şi să-l publice. Eventual să mai facă şi un hocus-pocus care să-i vîndă 76000 de exemplare, cum s-a făcut cu alde Cărtărescu. Să facă şi ei măcar de-o garsonieră („exclus sectoarele 2 şi 4“).
Sînt şi scriitori care ajung ei înşişi pe la edituri, cioc, cioc, primiţi cu manuscrisul etc. La una, la două, la nouă. Doar e plină lumea de scriitori celebri care, iniţial, au fost refuzaţi de zeci de edituri. Parcă nici nu e de bon ton să-ţi iasă toate din prima, nu? Nu e nimic de povestit în asta, aşa cum trenul care ajunge în gară la ora exactă nu este o ştire.
La editură însă apare problema a doua: cum este prezentat un manuscris în vederea publicării? Cunosc scriitori care îţi propun să le publici o nouă ediţie a cărţii lor, de succes cîndva, numai că… „din păcate n-o mai am în format electronic, dar puteţi găsi cartea prin librării, prin anticariate, luaţi-o de-acolo şi o culegeţi la editură“. Pardon? Cine să mai culeagă la editură? Cine mai are culegători la editură? E drept, se pot găsi colaboratori. Se poate folosi un OCR. Alţi bani, altă distracţie.
Varianta modernă: „n-o am decît in format pdf. Şi n-are nici diacritice, că am scris-o la serviciu şi acolo n-am carcterele româneşti“. Sfatul e, desigur, acelaşi: s-o culeagă cineva…
Am vorbit doar de forma de prezentare, nu şi despre gramatică şi ortografie… pe care un alt grup de scriitori le consideră problemele redactorilor de la editură („că doar de-aia sînt plătiţi, nu?“), ei sînt scriitori, n-au timp şi de amănuntele astea, ei scriu poveşti şi poveştile contează (a debutat cineva pînă acum direct cu audio-book? S-ar putea încerca, amatori sînt destui… chiar „profesionişti“ aş zice). Problema a treia. Apare cartea, dar la o editură mai mică, mai săracă, mai fără convingerea că o carte trebuie sprijită dacă vrei s-o vinzi, trebuie să-i faci reclamă, lansări, alea-alea. Ţeapă! Scriitorul nostru cumpără reviste literare (cîte n-a cumpărat în viaţa lui), ziare în care se mai scrie despre cărţi (spre lauda lor, din ce în ce mai multe)… şi nimic. Nici un ecou, nimeni nu vorbeşte despre ea, nimeni n-o pomeneşte măcar. Editorul se uită urît la autor, deja regretînd banii investiţi (că, pînă la urmă, din puncul de vedere al editorului, fiecare carte este o investiţie, nu?), autorul se uită urît la editor, „sigur e ceva în neregulă cu cartea, nu e bine legată, se desface, îi curg paginile, e urîtă coperta, e difuzată numai prin librării, nu şi pe tarabe, că acolo vine masa de cumpărători, cine mai are timp să intre într-o librărie?“ sau „da, sigur, ei între ei. Cui are i se va mai da. Fiecare scrie despre fiecare, îşi împart premiile între ei, e mai rău ca la fotbal, cooperativa merge-nainte“. Măi să fie! Complot!
Site pe internet? Blog? Ha!
Cîte edituri au făcut site-uri scriitorilor români sau cărţilor lor? Nu există nici măcar www.deceiubimfemeile.ro. Nici www.orbitor.ro, cum nu există nici www.mirceacartarescu.ro. Cu asta ne-am lămurit. Dar pe scriitori ce-i împiedică să-şi facă singuri un site? O excepţie din zona F&SF este www.abatia.com – site al trilogiei lui Dan Doboş. Dar aici nu vorbim despre excepţii.
Liste de discuţii? Mailuri la cutare şi cutare?
Ei aş! Rolul scriitorului e să scrie, nu să piardă vremea pe net în discuţii sterile (şi de multe ori chiar aşa sînt), în aşa-zise polemici (de fapt certuri, dat-la-gioale, idiosincrazii cu rădăcini adînci şi vechi).
Noi scriem, iar gloria şi banii ne pîndesc la colţul străzii şi, cum ieşim din casă… haţ! Şo pe el! Să-l facem faimos. Şi bogat.
Realitatea e că, după colţ, de obicei nu e nimeni. Eventual „confraţii“ care de-abia aşteaptă să ajungă la editură înaintea ta, să facă presiuni (şefi, neveste, amante – toţi sînt buni cînd e vorba să dea un telefon „de susţinere“ a contracandidatului lor la Premiul Nobel din… 2024), să-ţi dea un brînci de la revista la care tocmai ai ajuns (sau pe care ai inventat-o – deşi nu ştiu de ce nu înţelege lumea că mereu va fi mult mai uşor să faci o revistă care există deja, eventual are şi succes, decît să inventezi una nouă – acum eram ironic, da?), să te scoată din schema editurii de care tocmai te-ai lipit ca redactor, colaborator etc., „lasă-l pe ăla, ia-mă pe mine, eu ştiu mai bine, eu ştiu mai multe “ (mîndre şi cornute etc.). E şi asta o problemă. A patra? A cincea?
Adevărul (complicat) e că scriitorul trebuie să fie scriitor şi atunci cînd nu scrie cărţi. Am învăţat asta urmărind site-urile şi blogurile scriitorilor de-aiurea, urmărindu-le turneele de promovare, discuţiile pe site, pe blog, pe blogurile altora, cu cititorii.
Un scriitor nu scrie doar cărţi. Mai scrie şi articole pentru reviste şi ziare
(de aici o altă problemă, idee fixă, axiomă: în România nu se poate trăi din scris. Şi toată lumea înţelege prin scris doar romanul, volumul de versuri, eseuri sau ce-o fi el. Scriitorii se plîng că activitatea lor nu este considerată o profesie. Just! Aşa se vede şi de-aici, şi de dincolo, de peste tot. Dar nu cumva ei înşişi se plasează în primul rînd al celor care nu o consideră profesie? Nu cumva ei înşişi ignoră toate datele profesiei pe care o clamează?)
mai participă şi la lansări (nu numai ale lui), mai are şi sesiuni de autografe, mai trece şi prin studiouri de radio sau tv, mai face şi oleacă de PR, mai trăieşte şi în miezul evenimentelor.
Adică ce spuneam mai la început: ce-şi face cu mîna lui…. e bun făcut.
Cel puţin pînă o să apară şi la noi specia aceea ciudată care se cheamă agentul literar. Care, printre altele (el oricum nu va rezolva decît o parte din probleme), îl va lămuri pe scriitor că, în afară de scrietea cărţilor, mai are multe, foarte multe de făcut.
Ei? Grea misie, nu?

Michael Haulica
Articol publicat în Observator cultural nr.65 (322), 25 – 31 mai 2006